Cotiujenii Mari – Baştina noastră

Iulie 25, 2011

Cotiujenii Mari, in descrestere :(

Filed under: Informaţii, Istorie — levit @ 9:52 pm

Doisprezece prunci s-au născut, pe parcursul anului trecut, în comuna Cotiujenii Mari din raionul Șoldănești.
Potrivit statisticilor, acum un deceniu, aici erau aduși pe lume minimum 70 de nou-născuți. Actualmente, localitățile comunei Cotiujenii Mari sunt populate de circa 5 mii de cetățeni. În doar zece ani, numărul locuitorilor s-a redus cu peste 30 la sută. Mai mult, pe când acest sat era centru raional, fiecare om avea unde se angaja la lucru, or, în teritoriu activau zeci de agenți economici și instituții de stat. Actualitatea e dură. Acum nu mai funcționează nici una din întreprinderile industriale de altă dată. Stau devastate complexele animaliere.

Potrivit datelor oficiale, în prezent, în comună sunt doar circa 300 locuri de lucru, în timp ce aici locuiesc peste 2500 oameni apți pentru muncă. Anume în căutarea surselor de existență, foarte mulţi cetățeni s-au văzut nevoiți să plece peste hotare. Drept urmare, este în descreștere natalitatea, se rărește și numărul elevilor, care-și fac studiile la instituțiile de învățământ din teritoriu. Totuşi, la nivel local, se întreprind acţiuni pentru crearea condiţiilor astfel încât oameni să nu dorească să-şi părăsească baştina. Potrivit informaţiilor furnizate la Consiliul raional, actualmente se depun eforturi pentru realizarea la Cotiujenii Mari a câtorva proiecte, care să ofere noi locuri de muncă, dar şi să contribuie la condiţiile de trai ale localnicilor.

Sursa:  http://www.impulstv.com/stiri/viewvideo/501/stiri/cotiujenii-mari-in-descrestere#ixzz1T9kEMJ8S

Iulie 6, 2009

Au fost deportate pentru că părinţii lor erau intelectuali (realizat de N.Ghilascu)

Filed under: Istorie, Oameni — Etichete: — levit @ 11:39 am

Cei mai înstăriţi 43 de ţărani, 35 de intelectuali şi politicieni şi 15 funcţionari care au opus rezistenţă regimului comunist, au fost deportaţi într-o singură noapte. Din satul meu de baştină, Cotiujenii Mari, Şoldăneşti, la 13 iunie 1941, 53 de copii au rămas speriaţi când militarii le-au năvălit casele şi au fost forţaţi să pornească într-o direcţie necunoscută, despărţiţi de familii. Unul dintre aceşti copii a fost şi Silvia Petruşcu, care la numai 15 ani a cunoscut durerea şi frigurile Siberiei. De ea puţină lume îşi mai aduce aminte, însă notiţele ei scrise la întoarcere în casa părintească au rămas o comoară în amintirea tinerii generaţii. (more…)

Septembrie 1, 2008

Vasile Minte lanseaza „Puntea vieţii mele”

Filed under: Evenimente, Istorie, Oameni — levit @ 5:00 pm

Un profesor pe „puntea vieţii”

Zilele trecute, într-o atmosferă luminată într-un local amenajat în stil de Casă Mare, la Liceul “Natalia Dadiani” din Chişinău, profesorul Vasile Minte, un om care a trecut cu demnitate prin vitregiile timpurilor sovietice, şi-a lansat cartea de memorii „Puntea vieţii mele”, apărută la Editura „Universul”. Luând cuvântul, Titus Ştirbu, directorul editurii, a menţionat că „această carte reprezintă nu numai peripeţiile din copilărie şi tragediile lui Vasile Minte, în ea sunt peripeţiile tuturor copiilor generaţiei războiului şi tragediile acestora. Este o carte despre neamul nostru, despre cele întâmplate până la şi după 1940”.
Prezent la manifestare, Gheorghe Urschi, fostul învăţăcel al lui Vasile Minte, a spus că lecţia pe care a primit-o de la primul învăţător la şcoala din Cotiujenii Mari „durează o viaţă”. Cunoscutul umorist le-a sugerat învăţăceilor de azi ai lui Vasile Minte de la Liceul “Natalia Dadiani”, unde şi-a întemeiat o catedră de estetică, să fie atenţi să n-o păţească cum a păţit-o el, când dirijorul de cor Vasile Minte a rupt arcuşul viorii de capul lui.
Mai mulţi vorbitori au menţionat că numele lui Vasile Minte este legat de promovarea culturii noastre populare, mai ales prin cercurile de teatru şi dansuri populare de la Cotiujenii Mari, dar şi prin intermediul orchestrelor şi al corului pe care le-a dirijat. La lansare au mai participat compozitoarea Daria Radu şi Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care i-a spus lui Urschi că a fost o fericire să-l aibă de dascăl pe autorul cărţii „Puntea vieţii mele”.

Valentina Basiul,
TIMPUL

August 26, 2008

Simion MURAFA

Filed under: Istorie, Oameni — Etichete: — levit @ 10:11 am

Data naşterii 24.V.1887, Cotiujenii Mari, jud. Soroca – 20.VIII.1917, Chisinau
Activitatea jurist, publicist, cantaret, luptator pentru reunirea Basarabiei cu Romania.
Scurtă descriere Isi face studiile liceale si universitare la Kiev. In 1912 isi ia licenta in drept. Se inscrie la Academia Agricola din Moscova, insa nu absolveste nici primul an.

MURAFA, Simion

(24.V.1887, Cotiujenii Mari, jud. Soroca – 20.VIII.1917, Chisinau), jurist, publicist, cantaret, luptator pentru reunirea Basarabiei cu Romania.
Isi face studiile liceale si universitare la Kiev. In 1912 isi ia licenta in drept. Se inscrie la Academia Agricola din Moscova, insa nu absolveste nici primul an.
La Kiev il cunoaste pe Alexie Mateevici cu care devine prieten pe viata. Reintors la Chisinau, colaboreaza la ziarul Cuvant moldovenesc (1913-1917). In 1917 publica brosura Cine-s moldovenii. Din istoria neamului.
Ca publicist este sustinut si apreciat inalt de catre Stefan Ciobanu.
Cantaret de mare talent si animator al vietii muzicale, organizeaza la Chisinau in sala Case Eparhiale o serata muzicala – Seara cantecului moldovenesc. Participa la primul razboi mondial, fiind sef de echipa sanitara pe Frontul Romanesc. In acest timp il cunoaste la Falticeni pe Mihail Sadoveanu, la Bucuresti – pe Octavian Goga si Onisifor Ghibu.
Inainte de moartea sa tragica este numit de Zemstva judetului Soroca judecator de pace in satul lui de bastina.
La 1933 in Parcul Catedralei din Chisinau se inalta un monument consacrat celor trei martiri: Simion Murafa, Andrei Hodorogea si Alexie Mateevici. Monumentul este distrus in 1940.
Numele sau il poarta o strada din sectorul Botanica (fosta strada Raleev).

Bibliogr.:
1. Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscuta. – Chisinau, 1993.
2. Holban, Eugen St. Figuri basarabene. – Paris, 1990.

Sursa: http://www.pll.md/ro/portrait/info/12/12/400/

Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil

Filed under: Istorie — levit @ 9:43 am
Datare – Sf. sec. XIX – înc. sec. XX

Localizare –Judeţul Soroca: Cotiujenii Mari

Descriere succintă

    1. volumul cubic al spaţiului naosului şi altarului, deasupra cărora se înalţă un acoperiş în patru ape, încununat de un tambur octogonal orb şi de o cupolă în formă de bulb;
    2. volumul clopotniţei în două caturi, încununate de un acoperiş piramidal.
  • Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din satul Cotiujenii Mari din punct de vedere planimetric este compartimentată din două volume mari:Pereţii bisericii sunt vopsiţi, albi rămânând doar pilaştrii şi frizele decorative din partea superioară a zidurilor edificiului.

Tehnici de construcţie: Piatră tencuită, cărămidă

Semnificaţie patrimonială: Locală, Artistică

Stare de conservare: Satisfăcătoare

Aprilie 25, 2005

Alexandru Dorogan & Silvia Hodorogea. „Sărută-mă mereu, mereu”

Filed under: Istorie, Oameni — levit @ 10:41 pm

Sunt de câteva ore împreună. De câteva zile. Luni. Ani… şi se iubesc ca-n prima zi. Ca şi la începutul începutului, îi aduce buchete de flori, o săruta cu pasiune şi o priveşte în ochi ca şi când i-ar bătea pentru prima dată la poarta inimii. Nimic nu este fals între ei. Nu că ar fi nişte actori de clasă. Aşa sunt ei. Silvica şi Sandu, aşa îşi spun. Pentru noi, cititorii, sunt Alexandru Dorogan, jurnalist, şi Silvia Hodorogea, jurnalistă, alături de care am petrecut câteva ore de admiraţie faţă de cuplul lor.

De fapt, sunt împreună de 31 de ani. Alexandru Dorogan are 53 de ani şi este şeful Cabinetului primarului general al Chişinăului, iar Silvia Hodorogea – comentator cultural la Moldova-1. Fac un cuplu – n-aş vrea să zic hollywoodian – romantic, în care romantismul, pe care unii dintre noi îl consideră prăfuit şi demodat, trăieşte de ani de zile. Sentimentele lor nu au nevoie de a fi descrise pe şase pagini de revistă, pentru că sunt adevărate. Uneori, cuvintele sunt de prisos. La interviu, el a venit cu flori. Semn de romantism. Povestind despre ei, şi-au amintit nenumărate detalii, aparent nesemnificative din viaţa lor. Ea îl privea cu admiraţie. Semn de iubire.

…Deşi au susţinut în acelaşi an – 1969 – examenele de admitere la secţia de jurnalistică a Universităţii de Stat, s-au văzut pentru prima dată cinci ani mai târziu. El – chipeş absolvent al Facultăţii de jurnalistică de la Kazani, ea – deja angajată în secţia cultură, ştiinţă şi învăţământ de la TVM. Şi viitoare mireasă! Silvia era în perioada pregătirilor pentru nuntă, când Alexandru păşi pragul redacţiei lor, fiind în vizită la mătuşă-sa, Tamara Dorogan. „Am văzut-o pe Silvia şi am început să o vizitez mai des pe dna Tamara”, îşi aduce aminte dl Dorogan. Ea, nici un gând. Avea o relaţie serioasă, academică, cum s-ar spune, ce urma să culmineze în toamnă cu o nuntă.

Silvia era o fată sensibilă şi senzuală. Total deosebită. El a remarcat-o din întreg noianul de fetişcane care înnoiau periodic rândurile locatarilor din cămin. Mărturisirea lui de acum seamănă exact cu cea de atunci: delicată, sensibilă, de o inteligenţă care străbătea totul – nu vedea nimic altceva decât această sensibilitate deosebită, inteligentă, capacitatea de a simţi lucrurile aproape, de a le trăi, de a fi receptivă la toate.

Sandu:
– înţeleg că lucrurile se banalizează. Nu cred că astăzi mai există astfel de oameni. Dar ea a rămas aceeaşi.

Silvia:
– L-am remarcat imediat.
La început, nu am întreprins nimic. îmi urmam calea trebuia să mă mărit. Depusesem deja cerere de căsătorie…
După care interveni ceva… acel „ceva” căruia, de multe ori, nu-i putem găsi definiţia. Intr-o bună zi, Silvia a luat un taxi şi a zburat spre Oficiul stării civile, să-şi retragă cererea.

Sandu:
– Eu nu ştiam nimic. Mi-a spus mult mai târziu despre nunta planificată. Mai târziu l-am cunoscut, dar nu ştiam despre toate aranjamentele de atunci…

… Şi lucrurile au evoluat. Cazaţi în acelaşi cămin, nu puteau să nu se vadă des.

Sandu:
– Aveam un motan, Vagabond îl chema, şi el deveni un pretext ideal de vizită, mai ales că motanul „plăcea”. Nimeni nu ascundea că motanul plăcea, mai puţin – eu.

Silvia:
– Da, era un motan frumos, siberian, pufos…

Dacă nu mergea cu motanul, se ducea cu florile. Şi nu i le aducea pur şi simplu. Le ascundea în geantă, laolaltă, flori de câmp, aduse din deplasări, deseori maci. Curios, dar îi scotea din geamantan la fel de proaspeţi, apoi îi aranja în vaza ei. Şi acum casa lor e plină de flori, ba chiar şi macii sunt prezenţi – în câteva dintre numeroasele tablouri de pe pereţi.

Întors dintr-un concediu, Sandu s-a întrebat: „Ce face Silvia?”. Era 1 septembrie şi, împreună cu unul din prietenii săi, Ion Enache, a luat autobuzul spre Dereneu, s-o vadă. Au găsit casa şi au bătut la poartă, dar nimeni nu le-a răspuns. Abia într-un târziu, Silvia a apărut din fundul grădinii cu o carte în mâini.

– Ţin minte şi acum rochia ei, cu frunze de fasole prinse de ea…

Deşi fata a rămas surprinsă de vizita celor doi, i-a poftit în casă, apoi la masă, căci 1 septembrie era zi de sărbătoare în casă: mama Silviei fiind profesoară, iar tatăl – director de şcoală. Au cam înţeles părinţii care e treaba cu vizita flăcăilor, de aceea n-au pus prea multe întrebări. Sandu ţine minte în detalii acea zi, până şi gustul răciturilor, după care se dădea în vânt – puţin usturoiat. Părea că oaspeţii sunt total absorbiţi de bucate, dar, la un moment, Ion se ridică şi, nesolicitat de nimeni, începu să depene o legendă despre un vânător care a mers să prindă căprioara. Silvia se făcu roşie ca bogasiul, iar părinţii s-au văzut nevoiţi să-şi înfrunte emoţia momentului ce avea să urmeze – cererea în căsătorie a singurei lor fiice. Au făcut nunta în 1977, într-o zi frumoasă de octombrie (22). A fost o nuntă de o rară veselie, în care mirele a făcut-o şi pe conocarul – or, ce fel de reporter de radio ar fi fost?! Spre geana dimineţii, fotograful i-a prins în cadru pe mirii obosiţi, dar fericiţi: Sandu dormea pe umărul Silviei într-o euforie totală…

Nu există nici o alchimie. Degeaba vom încerca să calculăm formula dragostei şi a fericirii. I-am cunoscut îndeaproape: el – foarte cult, elevat, ea – sofisticată şi extrem de gingaşă. Nu au avut niciodată dispute gen în ce culoare să vopsească pereţii din casă sau ce fel de mobilă să cumpere. Rarele excepţii sunt atunci când Sandu uită după ce 1-a trimis Silvia la piaţă, sau când ea se supără că el lucrează prea mult. Dar aceste mici supărări trec, căci vine ziua de duminică, când el insistă (de ani de zile) să-i facă cafeaua de dimineaţă şi să i-o aducă în pat. Este un „petite plaisire”… Apropo de franceză. Sandu are scrise poezii de dragoste în franceză la care, din păcate, nu am avut acces.

Silvia şi Sandu:
– Am trăit împreună o perioadă de renaştere spirituală, a noastră, care ne-a apropiat: am fost la fel, am simţit la fel, am gândit la fel, am crezut la fel, am aspirat la fel. Cu alte cuvinte, „Prieten drag” e un cântec cu adevărat al nostru, ca şi acele cenacle „Flacăra”, pe care le ascultam împreună. Azi, suntem aceeaşi romantici incurabili.

Copiii le seamănă foarte mult. Doru a moştenit fineţea mamei, iar Nora – tăria lui taică-său. Sunt la fel de inteligenţi, rafinaţi şi romantici. La nunta lor de argint au preferat să meargă la un restaurant unde, la lumina lumânărilor, au rămas singuri în faţa dragostei…

– E foarte interesantă chestia asta cu dragostea. Nu ştim dacă acest sentiment se schimbă. Am citit şi noi prin cărţi că dragostea evoluează, devine relaţie de prietenie şi respect… Nu credem. Ceea ce am simţit atunci, simţim în continuare. Celelalte – respectul, prietenia – vin să completeze dragostea. Dacă, însă, aceasta este substituită prin respect, nu ştiu ce prietenie, pact de stabilitate familială – nu mai e dragoste. Dacă dragostea moare, celelalte nu au de unde se naşte…

Text: Rodica Trofimov
Foto: Dumitru Doru
Locaţie: Restaurant „Starîi gorod”

Blog la WordPress.com.